Formarea principatelor cu populaţie majoritar românească a avut loc între secolele al X-lea (pentru Transilvania) şi al XIV-lea (Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea).
Lupta anti-mongolă şi efortul de emancipare de sub suzeranitatea regatului ungar au înlesnit munca de unificare a lui Basarab şi Bogdan. La capătul acesteia, geografia politică a Europei de Sud-Est a înregistrat, alături de mai vechiul voievodat al Transilvaniei, supus de maghiari, două noi state române: Ţara Românească şi Moldova.
Cuprins |
modifică Moldova
modifică Ţara Românească
La sfârşitul secolului XIII şi începutul secolului al XIV-lea evoluţia internă şi o serie de schimbări în situaţia internaţională, au îngăduit căpeteniilor româneşti de la sud de Carpaţi să întemeieze un stat propriu, de sine stătător. Criza izbucnită în Imperiul tătăresc şi tulburările care au izbucnit în Ungaria după stingerea dinastiei arpadiene au determinat pe stăpânii feudali de la sud de Carpaţi să se strângă în jurul voievodului Basarab.
modifică Transilvania
În a doua jumătate a secolului XII şi în primul pătrar al secolului XIII se încheie cucerirea Transilvaniei de către regatul feudal ungar. Pentru o mai largă punere în valoare a resurselor naturale ale Transilvaniei şi pentru a-şi consolida stăpânirea în această provincie, regii Ungariei au încurajat stabilirea aici, alături de populaţia românească băştinaşă, a unor colonişti maghiari, secui şi saşi.
modifică Dobrogea
modifică Bibliografie
"Istoria poporului român", Editura Ştiinţifică - Biblioteca de Istorie - 1970
